ACUM / NOW AW2012

Pe drum realizez că mă întorc. 

În acum nu există început și nici sfârșit.

În început însă, există o dualitate care ne împiedică să trăim în acum.

Tind să cred că “dualitatea” mi se pare. Există ceva grosolan și ceva subtil, pe mai multe planuri, iar minții îi place și nu-i place, pentru că ea este prima care analizează atât planul ei cât și planul celorlalte planuri. Încercând să ajung la subtil fac un efort intelectual traversând limitele simțurilor. De aici este cale lungă până la ușurătate. Pe cale vreau să merg în modul “acum”. De ce vreau? Va fi tema următoarei colecții. Viitorul se formează de la infinitiv, întotdeauna cu un singur “I”.

Reiau. Faptul că știu de la început că există două margini, face să fiu îndoită, să tind înspre una sau alta sau să mă îndoi pe undeva, până la rupere.

Apar detalii grosolane care aliniază ochiul și cu el aproape tot corpul e supt în ceva ce ți se pare a fi inima și căruia ai tendința să-i spui, fiind roman, că e suflet (mă doare inima sau mă doare sufletul fiind la noi cam același lucru). Și atunci e frumos că vrei să-ți iei o haină și s-o porți la nesfârșit până se rupe și devine amintire. E și asta o cale.

Sau detalii subtile care ordonează prea multe lucruri ce pot fi scrise acum, de mine. Unul dintre ele e flagrant … și poate redundant in ochi clarvăzător … E un fleac de fantă, care nu se vinde la detaliu și care te îmbracă’n Dumnezeu.

Calea

E de ajuns o clipa de frică pentru ca aerul din jur să se așeze în unghiurile unor nepotolite respirații. Doar ele deschid porțile basmelor și închid repede ochii evidenței. Am iarăși senzația goală a căutării. Cine este chipul din fața mea? Pierderea vederii vine cu viteza întunericului, sincronizându-se perfect cu deschiderea obturatorului. Trăncăne, recalculează, combină numerele roșii în interiorul recipientului simțitor. Stăm și ne gândim unul la alții și la lucruri. Haina dezbracă bine, aparențele ocultează, pozele decodează, noi ne iubim cu aparatele și cam așa basmul tot nu vrea s-apară. Se ascunde dincoace de simțurile cu care-l gândim. Fiecare acțiune ne împuținează, fiecare așteptare ne umple. Smucite din noi, toate minunile astea trăiesc agonia care ne anulează. 

Într-o ultimă și definitivă sforțare, voința de reprezentare ne ia vorba din gură. Ca o stăpână a inelelor lasă amprente pe sticla retinei, fură marginile legăturilor dintre noi și urmele sărutărilor rătăcitoare, jucându-se concret cu efectele montajului.

Treaba

Ajungem în crâng. Plantăm în țărâna nostalgiei blițu', camera, steagul și picioarele trecute prin spinii istoriei. Începem să folosim uneltele pentru obținerea unor desene colorate, care să redea conținut și responsabilitate. Pe jos stau culcate unele peste altele simboluri panteiste de formă triunghiulară; prin intermediul lor accesăm treptat echilibrul lăuntric al subconștientului. Nimeni nu vorbește ci caută să faca ce-l interesează. Nimeni nu înțelege, dar zice că pricepe, lăsându-se convins de celălalt. 

Cimitirul

În harta palmei se intersectează timpul scurs cu viitorul de apoi. Pășim atenți pe strada închipuirii, în aburii reflexiei dintre cele două lumi. Cea a străzii prăfuite, cu case decalcate de dor și cea a cerului ținut de ciocurile păsărilor. Aici se deschide, în afara somnului, membrana protectoare a cimitirului - șansa sigură si neîntinată de supraviețuire. O senzație insuficientă mângâie moalele capului cu un sentiment cald, moștenit la timpul potrivit. Împletit în frământări lente, părul cere din răsputeri albe binecuvântarea. Cerul curge prin soare, în  alchimia triunghiulară a pieptului transpirat. Rolul său este îndeplinirea unei realități mereu povestite de tată, fiu și duh. Părerea lui este magică dar agasantă: ne-agață pielea de-o cruce fără să ne ceară voie. De nevoie stricăm și noi ritmul lumii. Cu urme de zâmbet religios confundăm razboiul soltițial cu pacea echinoctă, transfigurăm natura moartă în natură statică, închipuim greșit înfâțișarea schimbării și fotografiem infinitul întru definirea altui infinit. Povestind ce ni se întâmplă salvăm și compromitem tăcerea limpede a nimicului.

Gara

Am venit la marginea satului într-un loc pe care îl aflu acum, dar pe semne îl știu demult, e același peste tot. Ușor, între două gânduri, mă așez pe crengile parfumate, cu impresia unei emoții și mă feresc de liniște. Drumul clipei e lung și perpetuu întâmplător. Întotdeauna stăm cu spatele la el. Împreună cu nemaivăzutul, înainte, înapoi, împrejur, atunci noi chiar vrem. Să uităm.

Din tren curg venele satului ca niste contradicții perpendiculare pe fruntea geamului, par să ajungă la infinit când  privirea le taie în zbor. Nu pot fi demonstrate logic fara oprirea în stație. Datori opririlor, alunecăm prin ferestrele sufletelor în realitatea unui vis, exercițiu confuz, dizolvat în aspiratia experienței. Cine și de ce ne aruncă în cumpăna experienței? El sau noi?

AA(cum) acum, (posibil adv.) – 1. în prezent, în momentul acesta. –  2. împrejurare în care nu există nici atunci, nici cândva, nici mai târziu. – 3. colecție via Ana Alexe, f/w 2011-2012. – 4. acum (de vineri 11.11 ora 11.11 până sâmbată ora 22.22): textura 1(unu), I roman, laturi ce compun un triunghi necesar, print extatic; textura 2(doi), calea lui acum, singura – 5.spațiu în care se expun pentru 2 zile veșminte ce nu aparțin trecutului dar îl cer prezent: Atelier Anda Roman, strada Grigore Alexandrescu nr.42 – 6.conglomerat vestimentar necesar, demn de purtat până la întâlnirea propriului sine.

Photos Nicu Ilfoveanu